LEGILE NATIONALE DIN UE
Unele tari au afirmat ca doar aproximativ 30% din legile lor nationale provin de la Bruxelles. Acest lucru ar putea fi adevarat si in acelasi timp destul de inselator. In astfel de calcule se iau in considerare doar numarul de legi nationale decise exclusiv de catre parlamentele nationale intr-un anume an. Nu se tine cont de toate legile decise in acelasi an la Bruxelles obligand cetatenii in acelasi mod – sau chiar mai puternic decat legile nationale. Fiecare lege sau decizie adoptata la Bruxelles este mai presus de legea nationala si de constitutiile nationale. Toate legile adoptate in capitale trebuie sa se supuna intotdeauna atat constitutiei nationale cat si fiecarei legi UE si verdictelor Curtii UE. Cel mai mare numar de legi UE care obliga cetatenii si companiile poarta denumirea de reglementari. Acestea sunt adoptate la Bruxelles de catre Comisie pe cont propriu, de catre Consiliul de Ministri singur sau de catre Consiliul de Ministri impreuna cu Parlamentul European.In 2008 Comisia a doptat 574 de reglementari pe cont propriu, Consiliul de Ministri a decis asupra a 137 de reglementari dupa propunerea din partea Comisiei, iar Consiliul de Ministri impreuna cu Parlamentul European au adoptat 48 de reglementari. UE a adoptat in total 759 de reglementari, toate obligatorii pentru cetatenii din UE. Statelor membre nu li se permite sa transforme aceste reglementari in legi nationale. Acestea devin obligatorii direct si imediat, fara ca parlamentul national sa le confirme. Acelasi lucru este adevarat in 2008 si pentru 887 de decizii obligatorii. Multe verdicte de la Curtea UE si acorduri internationale intre UE si tarile din lumea a treia sau organizatii internationale de asemenea obliga cetatenii direct.
Exista o categorie mai mica de acte legale care nu obliga cetatenii imediat si direct. Acestea se numesc directive.
Toate statele membre sunt obligate sa transforme directivele in legi nationale, de obicei inainte de 1 an sau 2 de la adoptarea acestora. Ultima data de implementare este scrisa in directive. De la acea data, continutul directivei devine obligatoriu, chiar daca un stat membru ar refuza sa transforme directiva in lege nationala. Acesta este rezultatul uneia dintre multele verdicte ale Curtii de asa-numitul activism legal. Daca un stat membru decide sa implementeze sau nu aceste directive, nu conteaza. Cetatenii si companiile statelor membre sunt obligate de catre o directiva oricum si isi pot cere drepturile pe baza acelei directive, de asemenea impotriva vointei parlamentului sau guvernului national. Multe state membre implementeaza directive UE fara sa o mentioneze explicit. Acest lucru ar putea ajuta in explicarea procentajului mic de 30% al influentei legilor UE dintr-un an. Dar mai important este faptul ca majoritatea directivelor nu sunt transformate prin legislatie, ci prin acte administrative. In Danemarca 85 % din totalitatea directivelor sunt implementate de catre ministru dupa delegare. Prima data cand o directiva este adoptata in UE, prima lege nationala de transformare afirma simplu ca ministrul poate schimba implementarea administrativ atunci cand directiva este schimbata la Bruxelles. Ministrul nu trebuie sa se intoarca la parlament atunci cand UE schimba regula. Ar putea exista motive similare in spatele cifrei mici irlandeze de 30%, publicata in mai 2009.
Ministrul german al Justitiei a calculat ca 84% din toate legile germane provin de la Bruxelles. Calculele si remarcile fostului presedinte german, Roman Herzog, cu privire la lipsa democratiei parlamentare, sunt aratate in capitolul privind “subsidiaritatea”. Procentajul mic de 30% este inselator deoarece ascunde influenta coplesitoare a UE asupra legilor nationale. In plus, multe legi nationale sunt lucrate dupa cadrul regulilor UE si a verdictelor fara a mentiona acest aspect explicit in legislatia nationala sau in explicatiile la legile nationale. Ministrii sunt obligati sa trimita proiecte de legislatie nationala pentru a fi aprobate in Comisia de la Bruxelles inainte ca acestia sa faca o propunere in propria tara, in mai multe domenii. O asa numita directiva a informatiei obliga statele membre sa informeze Comisia asupra planurilor lor. Ultima legislatie bancara din majoritatea statelor membre a putut fi decisa doar ca lege nationala de catre parlamentele nationale DUPA aprobarea din partea Comisiei de la Bruxelles. In statistici astfel de legi se considera legi nationale. In termeni reali, acestea nu sunt doar legi nationale. Daca Tratatul de la Lisabona va fi adoptat, nu va mai exista nici macar o lege nationala care sa nu poata fi atinsa de catre principiile din tratat sau de catre Curtea Europeana.
Fostul Parlamentar European danez, Jens-Peter Bonde, a promis o sticla de vin foarte bun persoanei care ar putea sa vina cu un singur exemplu in acest sens. Acesta inca detine sticla de vin. Nici un expert nu a putut sa prezinte un exemplu de lege nationala care sa nu poata fi atinsa de catre Tratatul de la Lisabona. Aceasta nu inseamna ca UE are planuri in acest sens sau ca vrea sa atinga toate legile nationale. Ideea este ca ar putea daca ar vrea. Tratatul de la Lisabona nu este un tratat normal, ci o constitutie. Legislatia nationala reprezinta acum un sistem separat de legi pe langa legislatia UE. Trebuie sa se supuna legislatiei UE pentru a face legile si principiile legislative ale UE eficiente in toata Uniunea Europeana.
Vezi si Subsidiaritate