Compromisul de la Luxembourg
- (Photo: www.morguefile.com)
In iunie 1965, Presedintele francez Charles de Gaulle a inceput un boicot al intrunirilor Consiliului - "criza scaunului gol". Sub tratatul de la Roma, 1957, chestiunile legate de agricultura si buget erau programate ca sa fie determinate printr-o decizie de majoritate calificata dupa o perioada de tranzitie pe parcursul careia ele ar fi fost decise prin unanimitate.
La sfarsitul perioadei de tranzitie, De Gaulle a refuzat sa accepte abolirea votului de unanimitate si astfel a inceput boicotul francez. Pana in ianuarie 1966, un compromis a fost atins permitand Statelor Membre sa voteze prin veto deciziile pe care le considerau ca fiind "un interes national vital". Interesele vitale sunt interese importante dar in realitate compromisul de la Luxembourg ar fi putut sa fie folosit in orice zona atat timp cat o minoritate de blocare ar fi suportat tara care a exprimat dreptul de veto. Compromisul a functionat in sensul in care un stat care invoca dreptul de veto a fost sprijinit de catre state in favoarea dreptului de veto care ar fi lasat mai apoi ca negocierile sa continue. Compromisul de la Luxembourg nu a avut nici un statut legal dar a fost un acord politic exprimat intr-un "comunicat" care facea referire la dezacorduri intre Franta si celelalte cinci State Membre fondatoare ale CEE. In ciuda acestui fapt, compromisul a continuat sa existe pana in decembrie 1995 cand presedintii si primii ministri din Statele Membre au convenit sa-l uite si sa permita unul altuia sa nege faptul ca au convenit ca sa-l uite. Oamenii ar putea astfel sa nu cada de acord in privinta faptului daca dreptul de veto introdus in cadrul compromisului de la Luxembourg exista si azi. Raspunsul este acela ca acesta doar exista in cazul in care este respectat de catre state printr-o minoritate de blocare a voturilor.
Note
- In 1982, UK a incercat sa foloseasca dreptul de veto impotriva
cresterilor de preturi propuse pentru produsele agricole dar celelalte
au refuzat sa il recunoasca pentru ca scopul era acela de a stabili un
rabat britanic.
- Ultimul veto politic care facea referire la un interes national vital care sa fie folosit cu succes, a fost in 1984.
- In mai 1988, Grecia a avut tentativa de a folosi dreptul de veto dar fara sorti de izbanda.
Dreptul politic de veto la care se face referire ca fiind compromisul de la Luxembourg, nu ar fi trebuit sa fie confundat cu dreptul de veto pe care fiecare Stat Membru al UE il are atunci cand se cere unanimitatea pentru crearea de legislatie europeana sau luarea altor decizii.
Viitorul
Tratatul de la Lisabona aboleste in mod formal compromisul de la Luxembourg prin numirea procedurii din Art. - 251 TCE (TFU) procedura legislativa ordinara. Orice exceptie de la votul de majoritate calificata in cadrul Consiliului si dreptul Parlamentului de co-decizie trebuie sa fie astfel permisa in mod explicit. Fosta "mana-dreapta" al lui Jean Monnet, Georges Berthoin, a propus restabilirea dreptului de veto in legatura cu chestiunile vitale prin cererea ca primul ministru sa foe obligat sa apere un vot de veto la un summit al UE. Aceasta propunere a fost facute sa circule de catre grupul Forumul Democratia din cadrul Conventiei privind Viitorul Europei, cu cererea aditionala ca exercitiul votului de veto sa gtrebuiasca de asemenea sa fie decis de catre parlamentul national respectiv, in cadrul unei dezbateri publice.
Linkuri
Glosarul Europei:
http://europa.eu/scadplus/glossary/luxembourg_compromise_en.htm
